Vocea doamnei Rodica Ciobanu

Rodica este vocea de la celălalt capăt al firului. De 10 ani vorbim la telefon, la început, când mi-a fost șefă, în fiecare dimineață, în ultimii ani, când o sunam eu, din două în două zile. Întotdeauna calculată, serioasă, corectă, Rodica era, în discuțiile noastre despre „ce e la zi” exact așa cum scria: o voce lucidă, rațională, analitică, fără stridențe. N-am auzit-o niciodată ridicând glasul, vorbind buruienos, cum se obișnuiește în presă: elegantă în exprimare, clară în argumente, Rodica îți impunea să fii civilizat și sobru, să-ți folosești mintea, să judeci cu capul tău. Credea că presa nu este despre noi, ci despre alții, așa că respingea textele confesive sau impresioniste la persoana I sau a II-a: „Când ajungem noi subiect de știre să știi că am ajuns rău”. Trata munca migăloasă, discretă și lipsită de eroism a editorului de presă, pe care a făcut-o ani de zile, la Adevărul și apoi la Gândul, cu umor discret: „Tu le scoți virgula dintre subiect și predicat și ei te acuză de cenzură”. Avea un ochi format pentru virgule și un adevărat cult pentru gramatică, a cărei claritate rezona cu lumea ei ordonată. N-am auzit-o vreodată izbucnind nervos, cu o excepție: când se omorau câinii în București. Suferința unui animal îi provoca repulsie: „El nu se poate apăra…”

În ultima vreme, când boala o chinuia și când scria un text de 3000 de semne preț de patru-cinci ore folosindu-și un singur deget, mi se plângea a doua zi: „Uite, măi, iar mă înjură…” O încurajam pe ton glumeț: „Nu pune la inimă, Rodica, noi facem un serviciu social, dacă nu ar înjura pe forumuri cine știe unde Dumnezeu și-ar vărsa nervii”. Nu gusta popismele mele. Pentru ea, extremismele, intoleranța, agresivitatea, ura care erupeau pe forumurile ziarelor erau un semnal de alarmă că ceva nu e bine cu oamenii din țara aceasta. Și atunci evada. În rarele momente când deveneam confesivi, visa la un oraș nordic, cu multă verdeață, cu trotuare curate și oameni politicoși. Alteori își aducea aminte de satul copilăriei sale înconjurat de dealuri („Acolo am fost cea mai fericită”) și promitea că într-o zi, când va termina cu munca la ziar, se va întoarce acolo. Într-o vreme evadase în Second Life, o realitate virtuală în care se putea zbura.

Prinsă în capcana unui corp care a trădat-o și care în final i-a furat și vocea, Rodica a rămas o minte brici până la sfârșit. A fost una dintre cele mai frumoase minți pe care le-am cunoscut. Săptămâna trecută, povestindu-i, în camera de la Terapie Intensivă, „ce e la zi”, i-am citit pe buze că mă roagă s-o mai las puțin, că deocamdată nu poate scrie. Râdea din ochi: „Mi-au dat oxigen și visez frumos”. În această dimineață, Rodica nu s-a mai trezit.